Tântarii
Constantin Radutu
Ţânţarii sunt
răspândiţi pe tot globul pământesc, de la nivelul mării până la altitudini de peste 2000 m înălţime. Au o
importanţă deosebită în epidemiologia bolilor transmisibile din care cele mai
importante sunt malaria transmisă de ţânţarii anofeli şi meningoencefalita cu
virus West Nile transmisă de la păsări de către ţânţarul comun (Culex sp.). Sunt insecte hematofage (se hrănesc cu sânge) dar numai femelele, masculii
hrănindu-se cu sucuri de plante. Ciclul de viaţă al acestora este majoritar
acvatic (stadiile de ou, larvă şi nimfă), terestru fiind doar stadiul de adult.
Femelele majorităţii genurilor de ţânţari depun ouăle pe apă (excepţie genul
Aedes care le depune pe pământ sau pe suporturi submerjabile). După acuplare,
femelele au nevoie de prânzuri sanguine pentru maturarea ouălelor. Durata de
viaţă a unui adult este de 1-2 luni în perioada verii iar în condiţii
nefavorabile această durată se reduce cu mult. Dintre toate stadiile de
dezvoltare cele mai importante din punct de vedere al combaterii sunt stadiile
larvare şi stadiul de adult.
Habitatul (locul
de viaţă) al populaţiilor de ţânţari este în general lângă cuiburile larvare,
locurile de adăpostire favorabile (locuri cu vegetaţie abundentă) şi a gazdelor
pe care se hrănesc adulţii (locuinţe umane, locuri de adăpostire a animalelor).
Ţânţarii rămân în preajma cuiburilor larvare unde de obicei are loc acuplarea
apoi se deplasează spre gazdele pe care se hrănesc fiind atraşi de stimuli de
la acestea. Zborul se face în perioada serii sau dimineaţa devreme. De aici
rezultă că tratamentele pentru combaterea adulţilor trebuie făcute în aceste
perioade de activitate maximă a acestora.
Distanţele de zbor sunt diferite în funcţie de specia de ţânţar: Culex –
distanţă de zbor de aproximativ 2 –16 km. de la cuibul larvar, la Aedes 16 – 32
Km, iar Anophelii 2 –3 km.
Larvele tuturor ţânţarilor trăiesc în apă. Orice apă dulce sau salmastră în afară de mări, de luciul
de apă fără vegetaţie al lacurilor şi de cursurile de apă curgătoare, poate fi
considerată habitat potenţial.
|
|
Selecţia
habitatului este făcută de femela adultă şi nu este fixată genetic. Larvele de
ţânţari anofeli se dezvoltă în ape curate pe când larvele de Culex se dezvoltă
în orice fel de apă chiar şi foarte poluată. Există specii de ţânţari care se dezvoltă în ape cu salinitate destul de
ridicată.
Habitatele se
clasifică în: permanente: mlaştini, maluri mlăştinoase ale lacurilor,
bălţi, eleştee, iazuri,etc; temporare: băltiri provenite din inundaţii,
topirea zăpezii, ploi, băltiri provocate de defecţiuni ale instalaţiilor de apă
potabilă pe stradă clădiri; habitate delimitate de tip container în care este
reţinută apa: scorburi de copaci, găuri de roci, puţuri, bazine, subsoluri de
clădiri inundate, bazine de la staţiile de epurare, cisterne de apă, butoaie
sau alte vase de apă, vase de flori, vase pentru păstrarea apei de ploaie,
cauciucuri de automobil rupte etc.
Larvele trăiesc
în stratul de suprafaţă al apei concentrându - se în locurile de habitat unde
găsesc la un moment dat hrană şi un anumit grad de protecţie faţă de curenţii
de apă.
Produsele
larvicide din categoria organofosforicelor (Abate) nu au acţiune decât asupra
stadiilor 1 şi 2, pe când cele biologice (Sumilarv şi Vectolex şi altele din
aceeaşi clasă chimică) au acţiune asupra tuturor stadiilor de dezvoltare ale
acestora.
Pentru combaterea
larvelor nu se aplică tratamente preventive ci doar atunci când se constată
prezenţa acestora.Adulţii se maturizează la 2 zile dupa iesirea din pupă.
Adăpostirea acestora se face în funcţie de specia de ţânţar, ei preferând
locuri întunecate, cu mişcări slabe de aer şi umiditate ridicată. Adăposturile naturale sunt reprezentate de vegetaţie, scorburi de copaci,
locuinţe, adăposturi de animale, poduri, magazii, şoproane, vehicule. Există
specii de ţânţari care preferă locuri de adăpostire numai la exterior. Un loc
ideal de adăpostire este frunzişul dar numai pe partea inferioară a frunzelor.
De aici rezultă că aviotratamentele
pentru combaterea adulţilor în zonele cu vegetaţie abundentă sunt
sortite eşecului. Tratamentele cu ajutorul avionului sau al elicopterului (atât larvicide cât şi
adulticide) se pot face în zone nepopulate dar cel mai adesea în zonele
mlăştinoase.
Ţânţarii
reprezintă grupul de insecte cel mai important pentru sănătatea publică. Este
bine cunoscut rolul lor de vectori în propagarea mai multor boli pe suprafeţe
extreme de întinse ale globului. Marile neajunsuri pe care omul le are de la
aceste insecte se datorează hematofagiei lor şi posibilităţii acestora de a
suporta, găzdui şi de a transmite organisme patogene. Ţânţarii au rol de
vectori biologici, transmiţând trei tipuri de organisme patogene pentru om. Acestea sunt:
|
|
|
- plasmodii – protozoare care produc malaria (parazitoza
tisulara si transmisibila, cauzata de protozoare din genul Plasmodium,
caracterizata prin evolutie ciclica, accese febrile care se succed
|
la intervale de
timp regulate, splenohepatomegalie, anemie, uneori leziuni grave ale sistemului
nervos, ale rinichilor si altor organe, recidive);
|
|
- virusuri – care
produc febra galbenă, denga, encefalite şi alte boli. Virusurile transmise de
către ţânţari ca şi cele transmise de către alte artropode se numesc
arbovirusuri (arthropod–borne-viruses).
La noi în ţară, dintre bolile provocate de virusuri care
pot fi transmise de ţânţari, s-au înregistrat encefalite. Encefalitele arbovirale şi malaria pot fi prevenite prin două metode
majore: măsuri de protecţie individuale pentru reducerea expunerii oamenilor la
contactul cu vectorii (reducerea timpului petrecut în exterior, cu precădere
dimineaţa şi pe înserat, în zilele calde şi umede), purtarea de haine cu mâneci
lungi, utilizarea de produse repelente - în general pe bază de DEET (N,N-
diethyl-meta-toulamide), a căror durată de protecţie depinde de factori
variaţi, precum si măsuri de sănătate publică.
Larvele
Larvele tuturor ţânţarilor trăiesc în apă. Orice apă dulce sau salmastră în afară de mări, de luciul
de apă fără vegetaţie al lacurilor şi de cursurile de apă curgătoare, poate fi
considerată habitat potenţial.
|
|
Selecţia
habitatului este făcută de femela adultă şi nu este fixată genetic. Larvele de
ţânţari anofeli se dezvoltă în ape curate pe când larvele de Culex se dezvoltă
în orice fel de apă chiar şi foarte poluată. Există specii de ţânţari care se dezvoltă în ape cu salinitate destul de
ridicată.
Habitatele se
clasifică în: permanente: mlaştini, maluri mlăştinoase ale lacurilor,
bălţi, eleştee, iazuri,etc; temporare: băltiri provenite din inundaţii,
topirea zăpezii, ploi, băltiri provocate de defecţiuni ale instalaţiilor de apă
potabilă pe stradă clădiri; habitate delimitate de tip container în care este
reţinută apa: scorburi de copaci, găuri de roci, puţuri, bazine, subsoluri de
clădiri inundate, bazine de la staţiile de epurare, cisterne de apă, butoaie
sau alte vase de apă, vase de flori, vase pentru păstrarea apei de ploaie,
cauciucuri de automobil rupte etc.
