România deține astăzi un potențial remarcabil de dezvoltare într-un context caracterizat de provocări persistente în multe sectoare vitale. Una dintre provocări este asigurarea pentru toţi cetățenii săi a infrastructurii și serviciilor publice de care au nevoie pentru a se bucura de beneficiile dezvoltării și pentru a le spori. Totodată, România se confruntă cu anumite carențe, cum ar fi infrastructura de transport deficitară, lipsa de acces la apă și canalizare în anumite zone rurale, provocări la nivel de capacitate administrativă, în special în comparație cu alte state membre ale Uniunii Europene. Totodată, au fost făcute progrese importante spre o creștere durabilă și favorabilă incluziunii. Rezultate pozitive au fost înregistrate în special în marile centre urbane, capitala României Bucureşti depășind alte capitale europene precum Madrid, Lisabona și Atena și în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor.
Datele statistice confirmă perspectivele de creștere economică ale României, iar acest context favorabil trebuie valorificat pentru a permite cetățenilor să aibă acces la oportunități și să-şi maximizeze potențialul productiv. În acest context, domeniul locuirii deţine un rol important în procesul de creştere economică şi incluziune socială, însă este necesară reformarea politicilor astfel încât problemele multiple la nivelul domeniului să fie abordate la nivel strategic într-un mod coordonat.
Din punct de vedere al nivelului sărăciei, România este pe locul 2 în Uniunea Europeană, însă condiţiile de locuire sunt cele mai scăzute din Europa. România este una dintre ţările cu cea mai mare viteză de scădere a populației din lume, cu o scădere a populației preconizată la peste 15% până în 2050. Numărul de locuințe depășește numărul de familii - aproximativ 8 milioane de locuințe la 7,2 milioane de familii. Amploarea fenomenului migraţiei din ultimii ani a generat un dezechilibru al cererii şi ofertei, cu suprapopularea unor centre urbane şi o incidenţă ridicată a locuinţelor neocupate în altele. Procentul locuințelor vacante din România, de 16%, se numără printre cele mai ridicate din lume.
Fondul imobiliar se deteriorează rapid din cauza întreținerii necorespunzătoare și a gestionării inadecvate a clădirilor multifamiliale vechi. De asemenea, multe familii cu venituri scăzute şi medii locuiesc în clădiri care sunt monumente istorice sau în clădiri cu risc seismic ridicat precum și în cartiere dărăpănate, acestea neavând la dispoziție resursele necesare pentru a face îmbunătățirile necesare. Aceste clădiri reprezintă un pericol pentru public şi o amenințare la adresa patrimoniului arhitectural al României și a vitalității orașelor, dar pot fi considerate ca oportunități de revitalizare a cartierelor.
Locuințele publice reprezintă aproximativ 2% din fondul imobiliar și sunt insuficiente, nesatisfăcând cererea, așa cum reiese din listele de așteptare pentru închirierea de locuințe sociale.
Proprietatea fragmentată asupra locuinţelor alocate necorespunzător din punct de vedere spaţial restricţionează mobilitatea resurselor către locaţii mai productive. Piața de închiriere de locuințe este, în mare parte, neoficială și nereglementată, iar unele politici, în contextul actual al pieței, fac imposibilă reorientarea structurilor care au fost situate fără referire la valoarea amplasamentului pe care au fost construite. Acest mod de alocare limitează de asemenea mobilitatea forței de muncă, în special într-un mediu caracterizat de o rată ridicată a șomajului.
Criza financiară globală din perioada 2008-2010 a dus la o scădere semnificativă a prețurilor locuințelor, aspect care a condus la falimentul multor dezvoltatori imobiliari. Piața este încă în curs de recuperare în urma acestui șoc şi multe gospodării au suferit pierderi majore în termeni de bunăstare şi capital.
Orașele importante ale țării continuă să se confrunte în acelaşi timp cu fenomenul extinderii urbane rapide şi cu pierderi de populaţie, cu implicații negative pentru durabilitatea măsurilor cu efect asupra mediului.
Cheltuielile pentru locuinţe publice sunt efectuate prin intermediul a aproximativ 20 de programe diferite iar, în total, bugetul alocat reprezintă numai o parte din cota medie din PIB alocată asistenţei în privinţa locuirii în alte ţări cu venituri medii.
În consecinţă, reforma politicii locuirii este necesară şi repezintă o oportunitate pentru România pentru a valorifica mai bine potențialul existent la nivelul domeniului locuirii, pentru a utiliza mai eficient resursele bugetare şi pentru a le direcţiona către persoanele care au cea mai mare nevoie de sprijin, pentru a oferi locuinţe sigure, în conformitate cu puterea de cumpărare sau de gestionare a resurselor pentru locuire.
Lipsa reformelor necesare ar putea determina ca o parte şi mai mare din populaţia tânără dinamică a României să caute oportunităţi prin emigrare sau ca multe dintre cartierele istorice ale ţării să continue să se deterioreze şi să fie expuse riscului seismic care a devastat zone întinse din Bucureşti cu aproape 40 de ani în urmă.
Locuirea este o provocare majoră pentru dezvoltarea României și implică necesitatea unei abordări integrate care să țină cont de impactul economic, social și de mediu al măsurilor adoptate. Strategia globală pentru locuire a Națiunilor Unite arată că locuirea trebuie corelată cu alte strategii și politici, fiind inseparabilă de alte obiective precum reducerea sărăciei, incluziunea socială și dezvoltarea economică, pentru a obține rezultate coerente și durabile. Astfel, Strategia Națională a Locuirii este strâns legată și se înscrie în cadrul altor documente strategice precum Agenda pentru dezvoltare durabilă care prevede până în orizontul 2030 accesul tuturor la locuință, la un cost accesibil, și reabilitarea cartierelor marginalizate. De asemenea, obiectivele și măsurile strategiei, în special cele privind colectarea de date, eficiența energetică și reducerea riscului seismic, limitarea dezvoltării urbane necontrolate, reabilitarea clădirilor vechi și încurajarea investițiilor private și a parteneriatelor cu sectorul public, se aliniază pe principiile și recomandările conținute în Carta de la Geneva privind locuirea durabilă.
Mai mult, România s-a alăturat liderilor celor 193 state membre ale ONU la Summit-ul privind dezvoltarea din septembrie 2015 adoptând Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, un program de acţiune globală în domeniul dezvoltării cu un caracter universal şi care promovează echilibrul între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu. Pentru prima oară, acţiunile vizează în egală măsură statele dezvoltate şi cele aflate în curs de dezvoltare. Agenda 2030 cuprinde cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), reunite informal şi sub denumirea de Obiective Globale. Prin intermediul Obiectivelor Globale, se stabileşte o agendă de acţiune ambiţioasă pentru următorii 15 ani în vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei până în 2030.
În acest sens, obiectivul 11 intitulat „Oraşe şi comunităţi durabile – Dezvoltarea oraşelor şi a aşezărilor umane pentru ca ele să fie deschise tuturor, sigure, reziliente şi durabile” cuprinde măsuri care privesc:
- asigurarea accesului tuturor persoanelor la locuințe adecvate, în condiții de siguranță și la prețuri accesibile, servicii de bază și îmbunătăţirea condiţiilor de locuire din cartierele sărace;
- dezvoltarea urbană durabilă și favorabilă incluziunii și participării, planificarea integrată și durabilă a aşezărilor umane.
În acest context, sectorul locuirii are un potenţial considerabil, chiar determinant pentru îmbunătățirea condițiilor de trai, încetinirea declinului populației și pentru încurajarea unui model durabil de dezvoltare precum şi pentru stimularea creşterii macroeconomice.
http://www.mdrap.ro/hg-pentru-aprobarea-strategiei-nationale-a-locuirii
